Ultima lacrima - MJ

'' Ultima lacrima

Cuvintele tale mi-au sfasiat inima. Si am plans lacrimi de durere. ''Iesi afara!", am strigat. ''Acestea sunt ultimele lacrimi pe care le voi plange vreodata pentru tine." Si ai plecat.

Am asteptat ore, dar n-ai revenit. In acea noapte, am plans de unul singur, lacrimi de neputinta.

Am asteptat saptamani, dar nu mi-ai mai dat niciun semn. Gandindu-ma la vocea ta, am plans lacrimi de singuratate.

Am asteptat luni, dar n-ai lasat niciun semn pentru mine. In adancul inimii mele, am plans lacrimi de disperare.

Ciudat cum toate lacrimile astea nu au putut indeparta durerea. Apoi, un gand de iubire a strapuns amaraciunea mea. Mi-am amintit de tine in lumina soarelui, cu un zambet dulce ca vinul de Mai. O lacrima de recunostinta a inceput sa cada si, miraculos, tu te-ai intors. Degete tandre mi-au atins obrazul si tu te-ai aplecat sa ma saruti.

' 'De ce-ai revenit?'', am soptit.

' 'Sa-ti sterg ultima lacrima'', ai raspuns. ''A fost cea pe care ai pastrat-o pentru mine.''

Michael Jackson "

Blogurile si Fericirea!

Uneori mai intru pe bloguri ca să văd cît de proşti sînt oamenii. Şi-s înfiorător de proşti. Dacă browserele ar fi atît de inteligente încît să te poată anunţa, atunci cînd intri pe un blog, “bă, nu te obosi, că ăsta e complet cretin!”, atunci nu ar fi chiar aşa nasol. Din păcate însă, pe bloguri, prostia demonstrată şi incontestabilă pur şi simplu nu există. Nici nu merită să te oboseşti să-i mai explici cîte unuia că ar face bine să nu mai scrie nici măcar un singur cuvînt tot restul vieţii. Pentru că internetul în general şi blogurile în special sînt forma absolută şi perfectă de autovalidare. Indiferent ce idioţenie ar pune cineva pe un blog (şi nu există excepţii) se vor găsi cel puţin cîţiva nebuni care să-i dea dreptate şi să-i ofere, astfel, o brumă de legitimitate. Sigur, reciproca e valabilă: pentru orice idee genială pe care o azvîrle cîte unul pe internet, vor exista cîteva zeci, poate sute, de contestatari vehemenţi.
Din fericire şi pentru boi, şi pentru genii, blogurile au incomensurabila calitate de filtrare a comentariilor. Te înjură vreunul? E clar, e un bou. Dă-i reject. Şi uite aşa rămîi tu şi micul (sau mai marele) club al oamenilor care sînt de acord cu tine. Te simţi bine cu tine însuţi, ţi-ai făcut nişte pseudo-prieteni care îţi împărtăşesc ideile, frustrările sau genialitatea şi nu conteniţi în a schimba replici binevoitoare şi a-i combate pe adversarii comuni. Duci o existenţă virtuală împlinită, pe blog eşti cel care ai vrut să fii şi, dacă eşti capabil să te minţi pe tine însuţi suficient, descoperi că o importantă masă de oameni sînt de acord cu tine şi o declară public. Nu contează că eşti un ziarist de doi lei pe care nu-l cunoaşte nimeni, un funcţionar amărît care încă trebuie să poarte un ecuson cu numele la serviciu sau un adolescent cu coşuri care se masturbează cînd vede chiloţii vecinei atîrnaţi la uscat. Pe blog eşti cineva. Şi, dacă altcineva îndrăzneşte să pună la îndoială asta, poţi oricînd să-l banezi sau să-l combaţi cu admiratorii tăi, care în viaţa reală sînt cel mult la fel de respectaţi ca şi tine. E o situaţie din care nu poţi pierde. Blogurile aduc fericirea.

by Mistique baby

Here comes the rain again

Here comes the rain again

Falling on my head like a memory

Falling on my head like a new emotion

I want to walk in the open wind

I want to talk like lovers do

I want to dive into your ocean

Is it raining with you

So baby talk to me like lovers do

Walk with me like lovers do

Talk to me like lovers do

Here comes the rain again

Raining in my head like a tragedy

Tearing me apart like a new emotion

I want to breathe in the open wind

I want to kiss like lovers do

I want to dive into your ocean

Is it raining with you

So baby talk to me like lovers do

Here comes the rain again

Falling on my head like a memory

Falling on my head like a new emotion

Here is comes again, here it comes again

I want to walk in the open wind

I want to talk like lovers do

I want dive into your ocean

Is it raining with you

...

Eurythmics - Here comes the rain again

Ploua

Ce zi frumoasa!
Ploua...
[...]

Estrella sin nombre

Estrella sin nombre

A II
S IV
Profesor: Hay noches cuando todo el cielo me parece desierto, con estrellas frias, muertas, en un universo absurdo, en el cual únicamente nosotros, en medio de nuestra gran soledad, nos agitamos sobre un planeta de provincia, como en un pueblo donde no hay aqua corriente, no hay luz electrica, ylos trenes rápidos no paran… Pero hay tambien noches cuando todo el cielo palpita, lleno de vida… cuando hasta en la ultima estrella si uno escucha attentamente, oye susurrar selvas y océanos – fantásticas selvas y fantastico océanos – noches cuando todo el cielo está lleno de señales y de llamades, como si, de un planeta a otro, de una estrella a otra, seres que nunca se hubiensen visto entre si hasta entonces se buscasen, se presintiesen, se llamasen…
La Desconocida (en voz baja, temerosa): Y se encuentran?
P: Nunca jamás.
D: Por que?
P: Porque nadie ha pasado nunca de una estrella a otra. Porque no hay estrella que se aparte su rumbo.
D: Es lastima. Y es triste.
P: Si es un poco triste. Pero es bonito. Por lo menos, una sabe que no está solo bajo esta boveda immense; sabe que en alguna parte, en otro universo, en otra constelacioń, en la Ota Mayoŕ… O en la Estrella Polar… o en Vega…
D: O en su estrella sin nombre…
P: Si…o en mi estrella sin nombre. Esta aventura ridicula que llama nuestra vida, se repite de otra manera, desde el principio, bajo el mismo cielo, pero con otra fortuná. A lo major, todo que lo que aqui es torpe y pasado se vuelve ligero, todo lo oscuro y opaco se vuelve luminoso y siquiera a medias – nuestros ademanes inutiles, nuestros sueños fracasador – todo lo que hubiéramos querido tener el valor de hacer y no hiciemos, todo lo que hubieramos queridor amar y no amamos, todo, toda, se cumple, se simplifica, se aclava.
D: Crees… crees que allá tambien hay hombres? Hombres como nosotros?
P: Hombre – no lo sé. Como nosotros - no lo creo. Pero tal vez si seres más ligero, más arillantes, más diáfanos (con un cambio de tono, mirándola): Cuando te he visto, hoy por la tarde, entrar alli – en aquella éstacion llena de humo – cuando te he visto blanca, pura resplandeciente, crei por un momento que venias de otro mundo.
D: A lo major si vengo de otro mundo.
P: No… nu puede ser.
D: Como lo sabes?
P: Es que ninguna estrella se detiene nunca en su ruta.
D: Pues yo soy una estrella que se detienw. (Está muy cerca de el. Lo abraza. Beso prolongado. Luego se separan y se quedan mirándose en silencio).
P: Como te llamas?
D: Mona.
P: Mona! Que nombre más hermoso! Parece un nombre de estrella... (se la ocurre de repente una ideea, que es como una revelacion). Pero es si un nombre de estrella: Alcor y Mona.

M.S.

In cautarea fericirii

In cautarea fericirii

De multe ori m-am gandit ce trebuie omenirii sa traiasca fericirea. Este doar o chestiune de viziune. Oricat de mult ne-am explica in fata cuiva felul de gandire, nimeni nu ne va intelege cu adevarat. Presupun ca fericirea este ceva deosebit. Cel putin, asta ne imaginam toti. Desi nu pare sa meritam, cerem, ne dorim si sa dam vina pe mii si mii de intamplari, care spunem noi, sunt cauza nefericirii. Cine vrea sa fie fericit cauta mijloace si cei care nu au interes cauta scuze. Mi-a fost dat sa cunosc una din cele mai puternice persoane, care a luptat efectiv cu tot si cu toate si, a reusit tot ce si-a propus. Stiti ce nu a avut niciodata? Fericire…
(Cat de absurd sa cautam, cat de evoluati suntem si totusi…ceva trebuie sa facem!)
Poate ca asta nu se poate pretinde… nu se poate crea si nu se poate cere. Fericirea in sine este fiecare lucru ce iti face placere. Toate adunate dau acea stare pe care ne-o dorim toti.
Fericirea asta in doi… nu stiu cum se poate obtine. Unii se implica doar cand au de castigat. Nimeni nu se mai ‘risca’ si nimeni nu mai face eforturi. Ne multumim cu a ne plange de mila si cam asa trec zilele. Vrem sa fim si apreciati de cei din jur pentru sinceritatea de care dam dovada si nonsalanta cu care ne povestim trecutul… Vrem sa se tina cineva de mana si sa ne spuna ca ne intelege foarte bine. Ne inteleg numai ce sunt identici cu noi. Tu cunosti pe cineva identic cu tine?
Cine crezi ca e dispus sa viseze alaturi de tine daca nu este, la randul lui, un visator? Si ai nevoie de un visator? Nu iti esti suficient tu? Castigul asta pe care fiecare dintre noi il vrem, daca nu e material (oricum nu-l recunoaste nimeni!), este sentimental. Iubim pentru motive atat de exacte incat ma intreb daca este sentiment sau sunt simple gesturi divers interpretate. Totul e numai interes si mai ramane si noi sa observam, sa avem puterea de a recunoaste. Dar cate lucruri nu stim… cate sfaturi nu dam… da’ lumea n-o schimbam. Ce bine ca putem se ne ferim de realitate ori sa speram! Si nu tot trece viata? Fericiti ori nu, nu la fel murim toti? Cu sau fara tine…lumea nu-i aceeasi? Ce sa dam daca nici noi nu avem? Si cum sa cerem ce nu stim ca ne dorim? Cui sa cerem daca nu se afla nimeni langa noi?
Gandindu-te la o persoana ori la mai multe, analizand mereu, nu-i asa ca te uraste din tot sufletul, nici nu te iubeste si nici nu te uraste ori simte o iubire puternica? Nu-i asa ca, cei cunoscuti, nu se plaseaza la extreme ci tind sa acopere toate aceste trei variante? Si atunci ce sens are sa alergam cu totii in cautarea fericirii sau mai bine zis a imposibilului? Mai sunt multe altele de gasit si, poate si pietrele, ne-ar aduce mai multa bucurie in suflete decat insasi fericirea.