Celalalt el

Amintirile dor cel mai tare. Daca poti uita evenimente, cred ca te poti considera fericit...
Probabil ca si barbatii isi amintesc dar femeile tin minte chiar si ce nu (mai) trebuie.
Ca de exemplu eu... Cum sa uit eu primele flirturi? Desi eram un copil, ei bine, teoretic stiam eu cate ceva despre dragoste si relatii. Aveam sa invat de la mama mea, mama lui, dar mai ales de la sora lui. Ii placea sa ma stie la el in vizita, probabil ca eram in siguranta. Cred ca l-am dezamagit foarte tare cand de fapt, in prima mea "relatie'' mai eram cu cineva... sau in curs de. Adica, prietenul prietenei mele ma placea pe mine si eu pe el. Nu i-as uita niciodata geaca verde. O mai vad pe la niste copii, rar. Posibil ca ei o au de la frati mai mari si purtata frumos nu s-a deteriorat astfel ca o pot purta si cei mai mici. Cert este ca imi amintesc atatea! Mai ales acele emotii...
Asadar, prinsa intre doua relatii, nici macar nu stiu pe cine placeam mai exact. Nici macar primul sarut nu stiu cand, unde si cu cine s-a intamplat. Cred insa, ca el, fiind mai mare, a avut ceva mai  mult curaj si de ce sa nu recunosc, macar acum, ca ma iubea mai mult decat celalalt baiat.

 Dar ce folos?
...
Cu nici unul dintre ei nu parea sa pot avea o relatie. Unul, zvapaiat si uneori ciudat, celalat misterios si ocupat. Amandoi erau frumusei si aveau ochi verzi. Zambesc acum cand ma gandesc la ei.
Stiti ca la acea varsta,  in acea situatie, am fost ceruta de sotie prima data? Nu ca ar conta pentru cineva. Doar pentru mine si cei doi. Ar fi frumos sa ne amintim impreuna toate acele intamplari.
Am inceput cu o situatie mult prea grea pentru varsta mea... Imi placeau amandoi si as fi preferat sa fim amici dar sa fim tot asa cum eram: frumosi, inocenti si amici. Nu a fost asa pentru ca totul este posibil doar pentru o anumita perioada de timp. Apoi, cumva, se va schimba totul, nu intr-o data, ci usor-usor. Daca nu observi schimbarea este bine pentru acel moment dar apoi la final, cand vezi rezultatul durerea va fi mare. Daca simti cum incep sa se schimbe toate... suferi putin si des... Asa am suferit eu, cand vedeam cum incetisor, ne indepartam si nu aveam ce face. Pana atunci, am avut doi prieteni si ma simteam vinovata ca era el si nu celalalt. Acest monet de sinceritate nu a venit pentru nici unul dintre ei. Stiau de existenta celuilalt dar nu banuiau ce simt eu (adica eu asa cred, nediscutand niciodata nimic). Asa mici cum eram, eram gelosi. Si ce finuti eram. Nu ca acum, cand ai o relatie si discutiile sunt dure si ...interminabile pana nu ajungi la un consens sau despartire. Dar asa era atunci, cand eram mici.
Si ce dor imi este sa fiu mica sau deloc...
Ca sa va spun si finalul, final ce nu se termina niciodata pana nu murim...
Am fost impreuna cu amandoi. Ne-am sarutat. Nici macar acesta nu era un criteriu pe baza caruia sa ma hotarasc, el sau el?... Prietena mea era geloasa pe mine (doar ii furasem iubitul...) O alta prietena, a ajuns sa aiba o relatie de scurta durata cu celalalt el si eu eram geloasa. Uff, prea multe pentru un copil. Dar imi face deosebita placere sa imi amintesc pentru ca aceste amintiri sunt unicat. Frumoase, nu ca tot ce am trait apoi, cand trecem la actiune repejor si nu mai exista romantism... Cui ii mai trebuie romantism?
Unul era glumet, altul serios, unul inalt, altul de aceeasi inaltime cu mine, unul tacut, altul vorbaret.
 Doi, da...
Si niciunul.
Dupa o scurta perioada de suferinte si iubire, caci poate atunci a fost iubire mai degraba decat orice alte sentimente de dupa, a urmat singuratatea. Toi am fost singuri multa vreme. Ne-am mai intalnit insa totul parea distant intre noi, mai ales zambetele. In privirile noastre se vedea tristetea, cea profunda.
Da, si nici macar nu stiam de ce eram tristi. De aceea spun ca era iubire, pentru ca nu cautam nimic decat atingeri, saruturi, plimbari in care doar ne tineam de mana si vorbeam. Ma intreb uneori daca asa fac si cei mici din ziua de azi, generatia noua...
Emotiile primirii unui telefon, o simpla vizita,  intrebarile simple dar care anuntau o noua intalnire... Intrebarea "vrei sa fi prietena mea?"... Asteptarea urmatorului gest de afectiune si fara gandul nebun daca ceva nu va merge si ajungem sa ne despartim... Sa traiesti clipa pur si simplu sa vezi ce iese, ce urmeaza. Momentul in care orice este bun pentru tine si tu esti bun pentru oricine. Fara gandul ca cineva va insela cu siguranta dar cine este primul...  Fara calcule de compatibilitati si obsesia de a afla ce zic cei din jur sau astrele cu privire la viitor.
Mi-e dor de acele momente si mi-e atat de dor incat am si plans. 
Uneori as da timpul inapoi sa fac lucrurile altfel sau macar sa ne mai tinem de mana, sa ii privesc pur si simplu sau sa primesc un sarut.
Mi-e dor sa simt parfumul lor...
Al dragostei...
Al copilariei...

Insa, eram prea mici si nu dragostea conteaza. Asa...
Am vazut la cei din jurul meu si asa am crezut ca este. Adevarat sau nu, am procedat precum "trebuia". Ce ma intreb acum nu ati vrea sa stiti... sau daca ati simtit si voi ca mine candva, poate avem aceleasi semne de intrebare si emotii... Aceeasi placere in a ne aduce aminte chiar daca doare... Acelasi ganduri si mai putin acelasi viitor...